Holismul

Atitudinea sacrală faţă de lume se bazează pe holism. Holismul este o viziune potrivit căreia întregul este mai important ca particularul.

Concepţia holismului se bazează pe ideea că întregul este mai superior decât privatul. El nu se formează din combinarea fragmentelor. Întregul apare spontant şi sincronic, iar în părţi mai mici aceasta se dezintegrează mai târziu. Întregul (în sensul holistic) poate fi divizat în părţi, odată ce aceste părţi sunt împreunate, acestea nu pot să compună un întreg.

Principiul fundamental al holismului constă în privirea realităţii ca pe un organism, nu un mecanism. Dacă vom desface un mecanism, iar apoi îl vom asambla la loc – acesta va funcţiona la fel. Dacă vom desface în bucăţi o fiinţă vie, restabilirea acesteia în forma iniţială nu va fi posibilă. Viziunea mecanicistă asupra lumii, viziune asupra lumii, asupra omului în calitate lor de maşină este un atomism, o antiteză holismului.

Politicul în societatea sacrală nu se construieşte din atomi (elemente) în diverse configuraţii. Dimpotrivă, unitatea preexistentă, valoarea superioară, ideea absolută dictează periferiei, părţilor separate, modul în care acestea ar trebui să se unească într-o formă sau alta.

Castele ca manifestare a sacrului

Tradiţia hindusă descrie foarte amănunţit castele. Preoţii se numesc „brahmani”, soldaţii –„kshatrii”.

În hinduism se afirmă că brahmanii sunt o castă superioară, iar kshatri urmează pe aceştia. Un lucru firesc, deoarece brahmanii au de a face cu lumea nevăzută, iar kshatrii cu lumea văzută. În societatea tradiţională hindusă nevăzutul era considerat ceva superior celui văzut, de aici şi provine o astfel de subordonare.

Din timpuri imemorabile până în prezent societatea indiană se construia anume în baza unui asemenea sistem de caste.

Regele-Preot

În peisajul deplin al construcţiei politice din societatea tradiţională, în vârful ierarhiei este poziţionat fiinţa unică – regele-preot, regele-magician, regele-văjitor („conducător sfânt” sau „împăratul”). Aceasta figură concentrează două funcţii esenţiale: preoţia, legată de cunoştinţe, şi cea regală, adică o funcţie de conducere, administrare.

În viziune hinduistă, regele-preot este reprezentantul celei de a cincea castă „invizibilă”, „casta lebedei”, sau în sanscrită „hamsa”. Astfel de exemple în istorie sunt destul de rare şi de regulă, chiar societăţile antice au atribuit epoca regelor-preoţi unor vremuri imemorabile sau unor regate mitice.

Dispariţia acestei caste superioare, potrivit unor predanii vechi, era legată de o catastrofă ciclică. După aceasta, puterea supremă a fost divizată în două ramuri. Tipurile pur contemplative au organizat societăţi secrete, infiinţând casta preoţilor, iar cele voletive s-au reunit formând casta soldaţilor, exercitând şi funcţii directe de conducere.

În acest fel arată cea mai deplină şi cea mai desăvârşită reprezentare a unui conducător ideal. Acest conducător în societatea tradiţională nu este considerat un om obişnuit având nişte calităţi divine. De aici provine şi adorarea în antichitate ai împăraţilor, faraonilor şi regilor semenea unor zei. Elementele acestei divinizări s-au păstrat şi în epocile mai târzii.

Relaţia societăţii tradiţionale faţă de lume se baza pe holism şi, respectiv, toată structura Politicului era gândită ca o totalitate de „organe ale divinităţii”. Figura regelui-preot, combinând cele două funcţii fundamentale – cunoaşterea şi acţiunea, erau o întruchipare personalizată al acestei divinităţi. Restul societăţii era o continuitate a regelui-preot, ca un trup sau ca o umbră a sa. Regele-preot, în acest fel, devine arhetipul personificat, suprem şi primar al Politicului în sine.

Legenda despre conducătorii „veacului de aur”, care au combinat ambele funcţii, există şi în alte tradiţii.

În tradiţiile sumeriene-akkadiene aceasta este Ut-Napishtim (sau Ziusudra). În buddism regii ţării subterane Shambhala. În legendele Europei medievale acesta este regele-pescar, păstrătorul Sfântului Graal.

Toate acestea sunt personificări ai Politicului în starea sa primară, paridisiacă. De aici şi vine tradiţia reprezentării lui Adam, om primar, în chipul unui rege.

Legenda presbiterului Ioan

Despre regi-preoţi se vorbeşte în predaniile şi miturile diverselor popoare şi culturi. În Europa medievală circulau legendele despre existenţa unui „presbiter Ioan”. Legendarul „presbiterul Ioan” erau un rege-preot tipic, care locuia „undeva în est” şi fiind preot, conducea ca un rege. Şi la tradiţionalistul Julius Evola găsim o referirel acest „presbiter”:

„Într-o veche nuvelă italiană se spune despre „presbiterul Ioan, unul din cei mai nobili conducători indieni”, care a trimis soli la împăratul Fridrich, „ca unei oglinzi ai lumii. Ca să afle cât este acesta de înţelept în cuvinte şi fapte”. „Presbiterul Ioan” trimite lui „Fridrich” (probabil este vorba de Fridrich al II-lea) trei pietre şi în acelaşi timp întrebând ce este cel mai bun pe lumea aceasta (…)

Potrivit unei alte legende notată de Osvald Schreiber, „Fridrich al II-lea a primit de la presbiterul Ioan o rochie din piele de salamandra rezistentă la foc, apa tinereţii fără bătrâneţe şi un inel cu trei pietre, cu care se putea trăi sub apă, deveni invizibil sau invincibil.

Aceste legende sunt foarte importante, dacă ne-am aminti că regatul presbiterului Ioan, nu este altceva decât denumirea medievală a „Centrului Sacral Superior”. Se considera că acest regat se găsea în Asia centrală, Mongolia, India sau Etiopia.

Caracteristicele atribuite acestui regat, nu lasă nici urmă de îndoială în caracterul său simbolic. „Darurile presbiterului Ioan” împăratului Fridrich reprezintă un fel de „mandat” extern, propus conducătorului Sfântului Imperiu Roman de naţiune Germană cu scopul ca acesta să stabilească legătura cu principiul „Domnitorului Universului”. Apa tinereţei fără bătrâneţe înseamnă nemurire. Rochia rezistentă la foc aminteşte de Phoenix, care reînvie cu ajutorul focului şi care trăieşte în rug fără să fie atins de acesta. [Am putea presupune că figura legendară a lui „Ioan” a şi stat la baza formulei „IO” utilizată în scrierile medievale româneşti]

Capacitatea de a fi invizibil înseamnă deobicei capacitatea de a contacta cu lumea invizibilă, extrasenzorială şi a trece în ea. Capacitatea de a trăi în apă, a merge pe ea (…) înseamnă unificarea cu starea primară, care stă deasupra fluxului lumii, deasupra fluxului devenirii”

Mai departe:

El (presbiterul Ioan) combină în sine puterea spirituală şi laică. (“Presbiterul Ioan, Cu milă, Domnitor al tuturor domnitorilor, care sunt sub cer de la Răsăritul soarelor până la paradisul terestru”). În esenţă “presbiterul Ioan” este un titlu, nume care nu desemnează un individ, ci o funcţie sacrală (…) În diverse legende medievale “presbiterul Ioan” luptă cu triburile Gogurilor şi Magogurilor şi conduce lumea văzută şi nevăzută (şi cu fiinţele supranaturale şi invizibile), împiedicând pătrunderea în regatul său ai “leilor” şi “uriaşilor”. În acest regat se află şi “izvorul tinereţii fără bătrâneţe” şi nu întâmplător, acesta este legat de „cei trei magi”, oraşul Seuva, ridicat la ordinul celor trei magi, în apropierea dealului victoriei Vaus sau „Victorialis”. Regăsim aici simbolismul „polar” al „castelului rotitor”, care imită rotirea cerului. De asemenea şi simbolismul locului unde este păstrată piatra luminii „care întoarece vederea celor orbi”. Deobicei, presbiterul deţine această piatră cu care ar putea să învie pasărea Phoenix sau „Acvila”. Această indicaţie este deosebit de importantă, deoarece Acvila întotdeauna, îndeosebi în epoca când se formau aceste legende, era simbolul funcţiei imperiale, care în aspectul său „veşnic” în Roma era asociată cu Phoenix. Unele izvoare afirmă că regele iranian Xerx, Alexandr Macedon, impăraţii romani şi în final Ohier, regele Danemarcei şi Herrino „au vizitat” regatul „Presbiterului Ioan”.

Lev Gumilev în cartea sa „În căutarea regatului imaginat”, încearcă să înţeleagă ce stă, de fapt, în spatele acestei legende.

Acesta propune o ipoteză potrivit căreia, este vorba de popoare euroasiatice (de origine turanică), care propăvăduiau „nestorianismul” – o versiune eretică a creştinismului, respinsă de Ortodoxie. Gumilev presupune că în acest fel, la cronicarii europeni au ajuns informaţii vagi despre existenţa unor regate creştine „în stepele Tatariei”.

Evola explică astfel apropierea dintre „regatul presbiterului Ioan” şi hanii tatari: „În baza istorisirelor misterioare şi minunate, povestite de diferite călători în evul mediu, îndepărtatul şi măreţul imperiu al „marelui han”, împăratul tătarilor, era asociată cu imperia unui „rege al lumii”. Aceasta este deseori confundat cu regatul presbiterului Ioan. În acest fel, în legătură cu legendele despre marele han au apărut şi motivele arborelui fermecat, care oferă celui care se apropie de el sau agaţă scutul de ramuri, o putere nelimitată asupra întregului imperiu universal”.

Acestui ciclu de legende aparţine şi fragmentul evanghelic al închinării magilor nou-născutului Hristos la Betleem. În predanii se precizează că aceştia au fost anume magi-regi, adică regi-preoţi care au venit la Betleem din Persia. Potrivit interpretărilor tradiţionaliştilor, acest fragment conţine fundamentul ierarhiei creştine ai funcţiilor sacrale. Treapta superioară ai ierarhiei sarcale (regii-preoţi) se închină Dumnezeului întrupat, care este „Regele regelor şi Domnul domnitorilor”.

Există deasemnea şi personajul biblic Melhisedec, care este descris ca „Melhisedec, regele Salimului”, despre care se spune că oferea singur jertfă Domnului”, fără a fi intermediat de casta preoţilor, adică era în acelaşi timp şi „preot”. Iată de ce Iisus Hristos era numit în scrisoarea lui apostol Pavel “Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”

Pontife

Hristos în tradiţia creştină este este asemănat unui „rege-preot” în sens absolut. El este regele lumii şi în acelaşi timp preot, „primul dintre preoţi după rânduiala lui Melchisedec”. Împăraţii Sfântului Imperiu Roman se intitulau „pontifici”, adică „constructori de poduri”. Acest lucru înseamnă că funcţia împăratului sacru, rege-preot constă în unificarea superiorului şi inferiorului, construcţia unui pod dintre lumea aceasta şi cealaltă.